Epidemiologie

Numărul turiştilor internaţionali care călătoresc în zone endemice pentru boli transmise sexual (BTS) a crescut în ultimii ani, ceea ce creează condiţiile expunerii la infecţii care nu sunt prezente în unele părţi ale globului. Infecţiile transmise sexual sunt unele din cele mai des întâlnite infecţii diagnosticate.

Călatorii sunt în mod particular vulnerabili la infecţii cu transmitere sexuală din cauza comportamentului sexual la risc adoptat in afara graniţelor, pentru unii turişti sexualitatea fiind un element fundamental al “adevăratei cunoaşteri a unei ţări”. În cursul călătoriilor posibilitatea unor contacte sexuale ocazionale creşte şi există chiar călătorii în acest unic scop.

Turiştii pot reprezenta de asemenea vectori importanţi introducând patogeni noi sau tulpini rezistente în ţările de origine.

Pe de altă parte În final, unele infecţii transmise sexual, ca sifilisul reprezintă indicatori sensibili ai dezorganizării sociale şi economice care pot să apară în unele ţări după războaie, spre exemplu.

Călătorii trebuie avertizaţi că sexul neprotejat cu alţi călători expune la riscul unor boli care sunt prezente şi în ţările lor de origine (herpes genital, papilomavirusuri, chlamydia, gonococ), în timp ce sexul neprotejat cu populaţia locală expune la riscul unor infecţii ca sifilis, şancrul moale, limfogranulomatoza veneriană. Herpesul genital, sifilisul, şancrul moale, limfogranulomatoza veneriană şi granulomul inghinal sunt boli manifestate prin ulceraţii. Cu excepţia herpesului toate sunt date de bacterii şi pot fi tratate adecvat cu antibiotice. Trebuie menţionat că prezenţa ulceraţiilor genitale creşte riscul de dobândire a infecţiei cu HIV şi probabil şi a altor infecţii virale cu această cale de transmitere (hepatita B, C, HTLV).

O categorie aparte la risc este populaţia MSM datorită creşterii recente a incidenţei sifilisului şi gonoreei cu eşec la tratament şi rezistenţă crescută la cefalosporine. De asemenea, există zone geografice în care un număr mare din cazurile noi de infecţie HIV a fost înregistrat la populaţia MSM.

 

Micro-organisme transmise sexual

În prezent sunt descrise peste 30 de micro-organisme implicate:

 

Virusuri:         Herpetoviridae: HSV-2 şi 1, citomegalovirus (CMV), HHV-8.

Virusurile hepatitice B, C, A.

Papillomavirusuri (HPV)        

Molluscum contagiosum        

HIV, HTLV, ZIKA

Paraziţi:          Trichomonas vaginalis           

                        Entamoeba histolytica

                        Giardia lamblia

Fungi: Candida albicans

Ectoparaziţi: Sarcoptes scabiae

Phitirius inguinalis

Bacterii:          Treponema pallidum  

                        Neisseria gonorrhoeae           

                      Haemophilus ducreyi 

                      Chlamydia trachomatis          

                      Mycoplasma hominis 

                        Ureaplasma urealyticum       

                        Gardnerella vaginalis

                        Callymmatobacterium granulomatosis          

                        Shigella spp.   

                        Salmonella spp           

                        Streptococ grup B

Infecţia cu Neisseria gonorhoeae

Epidemiologie

Infecţiile cauzate de Neisseria gonorhoeae şi Chlamydia trachomatis sunt cele mai frecvente infecţii bacteriene transmise sexual. Ambele se asociază cu un risc mai mare de transmitere a infecţiei cu HIV. Infecţia uretrală cu N.gonorrhoeae este asociată cu o creştere a încărcăturii virale a HIV din spermă de 8 ori. Într-un studiu prospectiv referitor la persoane lucrând în industria sexului, în Kenya dobândirea infecţiei cu C.trachomatis a majorat de 2,5 ori riscul de a dobândi infecţia cu HIV.

Uretrita este cea mai frecventă infecţie transmisă sexual la bărbaţi în toată lumea, N.gonorrhoeae fiind cauza cea mai frecventă de secreţie purulentă ce caracterizează uretrita. Cu toate acestea în SUA cele mai multe uretrite sunt negonococice, 30-40% fiind cauzate de C.trachomatis şi restul de o varietate de germeni între care Mycoplasma genitalium, Trichomonas vaginalis, herpes simplex şi adenovirusuri. Rolul Ureaplasma urealyticum este încă neclar. Situaţia în multe zone din regiunile în curs de dezvoltare este foarte diferită cu N.gonorrhoeae reprezentând 80% din toate uretritele, cu menţiunea că utilizarea unor metode suboptimale pentru diagnosticul infecţiei cu C.trachomatis ar putea fi la originea unei subestimări a acestei infecţii.

 

Manifestări clinice

Uretrita gonococică se manifestă prin secreţie uretrală purulentă sau mucopurulentă şi disurie. Complicaţiile includ epididimită şi stricturi uretrale, care sunt mai frecvente în ţările în curs de dezvoltare.

Cervicita gonococică este de obicei asimptomatică. Când există simptomatologie aceasta se exprimă prin secreţie vaginală, sângerare intermenstruală, dispareunie şi/sau durere abdominală. Până la 50% din femeile cu cervicită gonococică pot avea concomitent uretrită gonococică cu disurie asociată, dar este posibilă şi colonizarea asimptomatică a uretrei. Infecţia gonococică diseminată a scăzut, dar diseminări cutanate sau articulare (tenosinovită, artrită) sunt posibile, mai ales la femei.

Diagnostic

Examinarea secreţiei uretrale cu coloraţie Gram evidenţiază bacteria în 98% din cazuri şi este 99% specifică pentru diagnostic. Culturile se pot realiza pentru confirmarea diagnosticului şi pentru testarea susceptibilităţii la antibiotice. Tehnicile moleculare cu amplificarea acizilor nucleici cresc sensibilitatea faţă de cultură, menţinând specificitatea.

 

Tratament

1. gonorrhoeae se caracterizează printr-o capacitate deosebită de a dezvolta rezistenţă faţă de chimioterapicele utilizate pentru tratament. Nu există antibiotic utilizat în tratamentul gonoreei faţă de care N. gonorrhoeae să nu dezvolte rezistenţă.

Scheme terapeutice recomandate:

• Ceftriaxonă, 500 mg i.m. în doză unică sau Cefiximă, 400 mg oral în doză unică sau

• Spectinomicină, 2 mg i.m. în doză unică (nu este disponibilă în România) Infecţiile genitale determinate de Chlamydia trachomatis (CT)CT este o mică bacterie (0.3-1mm) strict umană, care nu se poate dezvolta şi reproduce decât în interiorul unei celule pe care o infectează. In interiorul celulei infectate, multiplicarea CT duce la formarea de incluzii caracteristice care permit identificarea sa cu certitudine.In lipsa unui diagnostic şi tratament corecte, cronicizarea duce la complicaţii şi sechele de mare importanţă pentru sănătatea publică şi reproduderea umană: sterilitate feminină, sarcină ectopică, stricturi uretrale, complicaţii postpartum sau postabortum.Aspecte epidemiologiceCele mai multe cazuri de infecţie cu CT (70%) au fost identificate la femei. Infecţia este mult timp asimptomatică, subiecţii infectaţi fiind purtători “sănătoşi”. In absenţa tratamentului, infecţia evoluează câteva săptămâni, chiar ani, pe toată această perioadă contaminarea partenerului fiind posibilă.Infecţia cu CT este responsabilă de 20-50% din uretritele non-gonococice şi de 60-80% din uretritele post-gonococice şi se asociază cu uretritele gonococice în 5-30% din cazuri.La femei, caracteristica epidemiologică a infecţiei cu CT este marea frecvenţă a infecţiilor asimptomatice (70-80%) şi afectarea preponderent a femeilor de până la 25 ani. CT este prezentă la mai mult de 60% dintre femeile al căror partener este infectat. Prevalenţa infecţiei cu CT este mai mare decât cea cu gonococ în ţările industrializate, în parte deoarece măsuri ca tratarea partenerilor sexuali şi culturile de rutină pentru detectarea cazurilor la indivizii asimptomatici, au fost aplicate mult mai eficient pentru controlul gonoreei decât pentru cel al infecţiei cu CT.Manifestări clinice
  
• In SUA prevalenţa CT în cervixul femeilor gravide este de 5-10 ori mai mare decât cea a N. gonorrhoeae. Folosirea contraceptivelor orale conferă un risc crescut de infecţie cu CT. Proporţia de infecţii asimptomatice pare să fie mai mare pentru CT decât pentru gonococ, iar infecţiile simptomatice cu CT sunt mai puţin severe clinic.
  
  
• Nu a fost demonstrată responsibilitatea CT în sterilitatea la bărbat, dar se ştie că bacteria se fixează la nivelul capului spermatozoidului, acesta prezentând mişcări anormale
• Prevalenţa infecţiei uretrale cu CT la bărbaţi este variabilă. Astfel în SUA prezintă uretrită chlamydiană: 3-5% din bărbaţii controlaţi în instituţiile de medicină generală, >10% din soldaţii asimptomatici supuşi examenului clinic de rutină, 15-20% din bărbaţii heterosexuali controlaţi pentru boli cu transmitere sexuală. 
• Infecţiile genitale determinate de Chlamydia trachomatis reprezintă 30-50% din infecţiile cu transmitere sexuală (în Europa Occidentală şi în SUA reprezintă cea mai frecventă boală cu transmitere sexuală). O mare parte din aceste infecţii evoluează asimptomatic, diagnosticul etiologic în aceste cazuri fiind pus în cadrul unei depistări sistematice făcută într-un context epidemiologic (infecţii manifeste clinic la partenerul sexual sau la nou născut). 
• Când persistă simptomatologia, este indicată efectuarea de culturi cu antibiogramă. De cele mai multe ori, însă, persistenţa sau reapariţia simptomatologiei este determinată de reinfecţie (gonoreea nu induce imunitate) sau de uretrita postgonococică.

La bărbat:

Uretrita (nongonococică sau postgonococică)

• Manifestată prin prurit uretral şi arsuri discrete sau disurie, secreţie uretrală seroasă, mucopurulentă sau purulentă.

In 20-25% din cazuri este asimptomaticăProstatita nu se cunoaşte cu precizie rolul Chl. trachomatis în prostatita cronică sau amicrobiană Cervicita (determinată de serotipurile D-K)


La femeie:

• Sindrom Reiter Fiessenger Leroy: uretrită, conjunctivită, artrită, leziuni muco-cutanate caracteristice.
• Epididimita CT este implicată în 50-70% din totalul cazurilor, de obicei se asociază cu uretrită şi este unilaterală

• Constituie localizarea cea mai frecventă a infecţiei cu CT.
• Aproximativ 75% din cazuri sunt asimptomatice.
• Aspectul colului este adesea normal, rareori aspect inflamator tradus printr-o colpită foliculară.
• Infecţia manifestă prezintă leucoree mucopurulentă sau cervicită hipertrofică cu sângerări după contactul sexual.Salpingita acută:
• Bartolinita şi uretrita: responsabile de disurie, polakiurie sau piurie sterilă cu puţine PMN.

• Se manifestă prin dureri pelviene însoţite în 30-50% din cazuri de metroragie şi febră.
• Diagnosticul este laparoscopic.
• Se poate complica cu perihepatita (sindrom Fitz Hugh Curtis).Salpingita cronică:
• Chl. trachomatis este implicată în aproximativ 20% (5-51%) din formele acute ale bolii inflamatorii pelvine; alţi agenţi infecţioşi care pot fi implicaţi sunt N. gonorrhoeae, M. hominis şi unele bacterii facultativ anaerobe din microflora vaginală. Agenţii ITS sunt responsabili de aproximativ 90% din cazurile de boală inflamatorie pelvină acută

• 1/3 din femeile infectate dezvoltă o salpingită asimptomatică.
• Este responsabilă de apariţia sterilităţii şi a sarcinilor ectopice (infecţia cu CT creşte de 5 ori riscul de sterilitate tubară şi de 4 ori riscul de sarcină ectopică) 
  
  

La gravide:

• Infecţia cronică cu CT a fost asociată recent şi cu dezvoltarea cancerului cervical.

• Există riscul infectării nou născutului în cursul naşterii, contribuind la creşterea mortalităţii perinatale.
• Nou născutul este expus la conjunctivită, bronşiolită, pneumonie interstiţială, otită
• Deşi CT a fost incriminată în producerea avortului spontan, câteva studii au arătat că nu există o diferenţă semnificativă statistic între rata infecţiei cu CT la femei cu sau fără avort spontan.La bărbat şi la femeie

• Limfogranulomatoza veneriană (boala Nicolas Favre):

• Rectita fără complicaţiile din limfogranulomatoza veneriană  Diagnosticul direct

 

• Examenul microscopic pe frotiu colorat Giemsa
• Frecvenţa extrem de mare a formelor asimptomatice, atât la femeie cât şi la bărbat, impune depistarea activă a persoanelor infectate cu CT.
  
  

Diagnosticul infecţiei cu C hl.. trachomatis

• pune în evidenţă germenul în prelevate de la nivelul uretrei şi/sau canalului endocervical (celulele vaginale nu sunt receptoare pentru CT);

• evidenţiază incluzii intracitoplasmatice;
• afirmă uretrita dacă există mai mult de 5 PMN alterate pe câmp microscopic;
• metoda are o sensibilitate inacceptabil de scăzută şi sunt frecvente interpretările fals pozitive.
• Cultura celulară (Hela, Mc Coy) constituie tehnica diagnostică de referinţă.

• specificitatea este 100%, iar sensibilitatea în funcţie de tipul de prelevat: scăzută pentru eşantioane de urină, mai bună pentru prelevate profunde (obţinute prin laparoscopie, biopsie) şi relativ bună (sensibilitate <70%) pentru prelevate de la nivelul colului şi uretrei;
• deoarece CT este un patogen intracelular, probele adecvate pentru cultura chlamydiană trebuie să includă celule epiteliale (culturile de puroi determină izolări mai puţine ale CT);
• deşi cultura rămâne standardul pentru diagnosticul infecţiei cu CT este costisitoare, tehnic complicată şi greu accesibilă.

Testele de identificare a antigenelor (imunofluorescenţa directă-IFD şi tehnicile imunoenzimatice-ELISA)

• detectarea antigenelor Chl. trachomatis prin imunofluorescenţă directă, teste ELISA sau prin teste rapide (imunoperoxidare, latex etc.) are sensibilitate redusă
• detectarea antigenului CT din prelevate multiple (urină, secreţie endocervicală) poate îmbunătăţi randamentul diagnosticului la femei. Evidenţierea antigenului CT în urină, în paralel cu detectarea pe frotiu din secreţia cervicală poate mări rata de diagnostic a infecţiei, dar examenul numai din urină nu este adecvat diagnosticului infecţiei cu CT.

Tehnicile de biologie moleculară bazate pe detectarea unor fragmente de acizi nucleici sau de hibridare moleculară (PCR-polymerase chain reaction; LCR-ligase chain reaction) au sensibilitate superioară culturii celulare în diagnosticul infecţiilor la femei. Fiind foarte sensibile şi foarte specifice ele pot stabili diagnosticul din toate tipurile de prelevate, inclusiv eşantioane de urină.

Cercetarea prezenţei leucocitelor în urină cu ajutorul unor bandelete reactive este un bun test de depistare a uretritei la adolescente şi femeile tinere, diagnostic ce va fi confirmat printr-o metodă mai specifică.

Diagnosticul indirect-serodiagnostic

Testele serologice au utilitate limitată în diagnosticul infecţiei cu CT.

Testul de fixare a complementului cu antigen specific de gen stabil la căldură, a fost folosit cu succes în diagnosticul limfogranulomatozei veneriene , dar nu este sensibil în alte manifestări ale infecţiei cu CT.

Interpretarea serodiagnosticului nu este simplă, pozitivitatea sa evidenţiază existenţa unui contact infecţios în antecedente (săptămâni, luni, ani).

 

Tratament

Depistarea precoce a infecţiei genitale cu CT , la începutul vieţii sexuale, la femeile de până la 25 ani şi la partenerii lor este singurul mijloc de a preveni cu eficacitate complicaţiile: sterilitatea şi sarcina ectopică.

S-a demonstrat că depistarea şi tratarea sistematică a femeilor de până la 25 ani, scade cu 70% prevalenţa infecţiei, în timp ce depistarea doar din rândul pacienţilor simptomatici, scade cu 30% populaţia infectată.

CDC recomandă tratament empiric (fără testare diagnostică, dacă resursele nu sunt accesibile pentru testare) al unor grupe selectate, cu risc înalt. Acestea includ:

• bărbaţi cu uretrită non-gonococică sau epididimită,
• femei cu cervicită muco-purulentă sau BIP,
• parteneri sexuali asimptomatici ai pacienţilor cu aceste sindroame,
• femei şi bărbaţi heterosexuali cu gonoree,
• contacţi sexuali ai femeilor sau bărbaţilor cu gonoree.
  

Tratament	Doză zilnică	Durată (zile)	Avantaje	Inconveniente
Primă intenţie
Doxiciclină	100mg x2	7	Active pe C. trachomatis, U. urealyticum, M hominis	Contraindicate la gravide
Azitromicina	1g	1	Tratament minut activ pe C. trachomatis
Alternative
Eritromicina	500mg x4	7	Active pe C. trachomatis
Roxitromicina	150mg x2	7
Claritromicina	500mg-1g	7
Ofloxacin/Ciprofloxacin/Levofloxacin	400/500/500mg	7	Active pe C. trachomatis şi gonococ	Contraindicate la gravide

 

 

Bibliografie

1. Black CM Current methods of laboratory diagnosis of Chlamydia trachomatis infection. Clin Microbiol Rev 1997; 10: 16-184
2. Centers for Disease Control 2007 Update to CDC’s sexually transmitted disease treatment guidelines, 2006: fluoroquinolones no longer recommended for treatment of gonococcal infection. MMWR 56: 332
3. Holmes KK ed 2007 Sexually transmitted diseases 4th edn McGraw Hill, New York
4. Peipert J Clinical Practice. Genital chlamydial infection. New Engl J Med 2003; 349: 2424-2430
5. World Health Organization sexually Transmitted Diseases 1995; Press release WHO/64; 25 August 19953.6.3 SifilisAgentul infecţiosSifilisul este consecinţa infecţiei cu Treponema pallidum, transmiterea realizându-se de obicei prin contact sexual, deşi este posibilă şi transmiterea verticală şi prin transfuzii.Epidemiologia, distribuţia geografică  Sifilisul secundar rezultă din diseminarea hematogenă a treponemelor şi apare cam la 4-10 săptămâni după şancrul primar. Ocazional manifestările sifilisului primar şi secundar se suprapun. Manifestările cutanate din sifilisul secundar sunt extrem de variate şi includ rash macular, maculopapular, nodular, pustular sau folicular. Leziunile palmare şi plantare, dacă apar, sunt extrem de sugestive pentru diagnosticul de sifilis secundar. De cele mai multe ori leziunile sunt nepruriginoase, dar uneori pacienţii pot relata prurit şi pot prezenta leziuni escoriate. Erupţia poate fi însoţită de simptome constituţionale de intensitate medie (limfadenopatie generalizată nedureroasă şi hepatosplenomegalie). În absenţa tratamentului 25% dintre pacienţi vor prezenta o recădere de sifilis secundar activ, în aproximativ 1 an.   
6. Reacţiile serologice netreponemice
7. T.pallidum nu poate fi cultivată.

Diagnostic

1. Sifilisul latent şi terţiar. Sifilisul secundar netratat trece spontan în 3-12 săptămâni, urmând o infecţie latentă asimptomatică. Sifilisul latent este definit în general ca prezenţa unei serologii pozitive în absenţa semnelor clinice. Aproximativ o treime din indivizii cu sifilis latent tardiv vor dezvolta în final boli clinice ca neurosifilis, sau sifilis cardiovascular.
2. Sifilisul primar se manifestă printr-o leziune ulcerată, indoloră, cu margini indurate, cu suprafaţă curată, care apare la locul inoculării la 2-3 săptămâni după infecţie. De cele mai multe ori leziunea este unică, dar pot apărea şi leziuni multiple. Uneori leziunea nu este observată de pacient, mai ales dacă aceasta se află într-o regiune greu accesibilă inspecţiei (regiunea perianală, labială, sau la nivelul colului uterin sau rectului). Suprainfecţia acestor leziuni este rară. Concomitent apare adenopatie unilaterală sau bilaterală nedureroasă în 70-80% din cazuri. Rezoluţia spontană a acestor leziuni apare în 6 săptămâni. Este de semnalat că aspectul leziunii nu face posibil diagnosticul fără a se face apel la teste de laborator.

Clinic

1. T.pallidum infectează numai omul, fără să existe rezervor animal sau în mediu. OMS a estimat că în 1999 au apărut 12 milioane de cazuri de sifilis. Deşi infecţia are o răspândire globală, 90% din cazuri apar în ţările în curs de dezvoltare, reflectând lipsa accesului la tratament şi a programelor de prevenire a bolilor transmise sexual în aceste ţări. În Rusia şi alte ţări din estul Europei, ca şi în China a fost semnalată creşterea numărului de cazuri la începutul anilor 1990. Africa subsahariană şi Asia de Sud şi Sud-est reprezintă zonele cu cea mai mare de transmitere materno-fetală a sifilisului.

• evidenţiază anticorpii nespecifici netreponemici reaginici.
• reacţii:
• de fixare a complementului - reacţia Bordet-Wassermann (RBW) etc.
• reacţii de floculare - VDRL (Venereal Disease Research Laboratories - testul netreponemic standard), USR (unheated serum reagin), RPR (Rapid Plasma Reagin), ART (Automated Reagin Test), RST (Reagin Screen Test), TRUST (Toluidine Red Unheated Serum Test) etc.
• sunt utilizate mai ales pentru screening şi urmărirea postterapeutică.

 

Reacţiile serologice treponemice

• de imunofluorescenţă - FTA-Abs (Fluorescent Treponemal Antibody Absorbtion Test).
• de hemaglutinare:
• TPHA (Treponema pallidum haemagglutination assay);
• MHA-TP (microhaemagglutination assay for antibody to T. pallidum)         .
• de imobilizare - testul de imobilizare a T. pallidum (TPI) sau testul Nelson.
• teste serologice treponemice imunoenzimatice (ELISA etc.).
• cu excepţia a aproximativ 10% dintre bolnavi (în special cei trataţi în fazele iniţiale ale bolii), odată pozitivate, se menţin pozitive toată viaţa.
• indicaţie: verificarea reacţiilor serologice netreponemice pozitive; în unele ţări sunt recomandate şi pentru screening.

 

 

Afectarea SNC

Invazia SNC apare frecvent în sifilis. Cu toate acestea cei mai mulţi subiecţi imunocompetenţi cu sifilis primar sau secundar răspund la tratamentul standard (nu cel pentru neurosifilis) şi nu dezvoltă sechele neurologice. Pentru detectarea afectării SNC este folosită puncţia lombară, neexistând un test care să detecteze neurosifilisul. Pozitivitatea VDRL în LCR este înalt specifică, dar nu este sensibilă. Adesea sunt prezente modificări ale numărului de celule şi ale proteinorahiei. Răspunsul la tratament se monitorizează cu numărul de celule din LCR. Analiza LCR este indicată la pacienţii cu sifilis şi una din următoarele condiţii:

Semne sau simptome neurologice sau oftalmologice
Boală terţiară activă (ex aortită)
Eşecul tratamentului unei forme de sifilis fără determinare neurologică
Sifilis latent tardiv sau sifilis cu durată neprecizată la un pacient seropozitiv HIV. "

Tratament
Scopul tratamentului în sifilisul recent este de a vindeca leziunile (în cazurile simptomatice), de a întrerupe transmiterea sexuală şi de a preveni apariţia complicaţiilor tardive. În sifilisul tardiv (mai ales în sifilisul nervos şi cardio-vascular) acesta este în primul rînd de a preveni apariţia şi evoluţia complicaţiilor severe şi, eventual, de a asigura vindecarea.

Tratamentul sifilisului

• Tratamentul sifilisului se efectuează în reţeaua de dermato-venerologie. În situaţiile în care acest lucru nu este posibil, tratamentul poate fi efectuat şi de către medicii de familie, dar conform indicaţiilor dermato-venerologului.
• Unii experţi recomandă realizarea puncţiei lombare oricărei persoane cu sifilis latent, ca şi pacienţilor infectaţi cu HIV, fără legătură cu stadiul de sifilis. Este important de reţinut că absenţa semnelor clinice sau a simptomelor neurologice nu exclude neurosifilisul.

Sifilisul recent (primar, secundar, latent recent)	Benzatinpenicilină, două prize a 2.400.000 U.I. i.m. la interval de o săptămână. Alternativă: procainpenicilină, 1.200.000 U.I. i.m. pe zi, 10-14 zile. Alergie la peniciline: – doxiciclină, 100 mg p.o. de 2 ori pe zi, 15 zile, sau – tetraciclină, 500 mg p.o. de 4 ori pe zi, 15 zile, sau – eritromicină2, 500 mg p.o. de 4 ori pe zi, 15 zile, sau – azitromicină,3 500 mg p.o. pe zi, 10 zile.
Sifilis latent tardiv şi sifilis terţiar (cu excepţia neurosifilisului)	Benzatinpenicilină, trei prize a 2.400.000 U.I. i.m. la interval de o săptămână. Alternativă: procainpenicilină, 1.200.000 U.I. i.m. pe zi, 21 de zile. Alergie la peniciline: – doxiciclină, 100 mg p.o. de 2 ori pe zi, 4 săptămâni, sau – tetraciclină, 500 mg p.o. de 4 ori pe zi, 4 săptămâni, sau – eritromicină, 500 mg p.o. de 4 ori pe zi, 4 săptămâni.
Neurosifilis	Tratament de elecţie: penicilina G, 3-4.000.000 UI i.v. la 4 ore (sau în perfuzie continuă), 10-21 de zile + benzatinpenicilină, trei prize a 2.400.000 U.I. i.m. la interval de o săptămână, la terminarea tratamentului Alternative: – procainpenicilină, 2.400.000 U.I. i.m. pe zi plus probenecid, 500 mg p.o. de 4 ori pe zi, 10-21 de zile – ceftriaxonă, 1-2 g i.v. sau i.m. pe zi, 10-14 zile plus benzatinpenicilină trei prize a 2.400.000 U.I. i.m. la interval de o săptămână, la terminarea tratamentului. Alergie la peniciline: doxiciclină, 100 mg p.o. de 2 ori pe zi, 28-30 de zile.
Copii (sifilis dobândit)	Benzatinpenicilină, 50.000 UI/kg (doza maximă de 2.400.000 UI) pe priză (număr de prize în funcţie de stadiul bolii, similar cu tratamentul sifilisului la adulţi)
Gravide	Tratament cu peniciline în funcţie de stadiul evolutiv. Alergie la peniciline: – desensibilizare şi tratament cu peniciline sau – eritromicină, 500 mg p.o. de 4 ori pe zi, 15 zile (30 de zile în sifilisul tardiv) sau – azitromicină, 500 mg p.o. pe zi, 10 zile (sifilisul recent).
Infecţia HIV/SIDA	Bolnavi fără afectarea sistemului nervos: benzatinpenicilină, trei prize a 2.400.000 U.I. i.m. la interval de o săptămână. Afectarea sistemului nervos: tratament pentru neurosifilis

 

Bibliografie

1. Centers for Disease Control and Prevention Sexually transmitted disease treatment guidelines 2006; MMWR 55 (RR-11): 1-94
2. Golden MR, Marra CM, Holmes KK Update on syphilis: resurgence of an old problem JAMA 2003; 290: 1510-14
3. Larsen S, Hunter E, Kraus S A manual of tests for syphilis 1990 Amercican Public Health Association, 1990, Washington DC
4. Stoner BP Current controversies in the management of adult syphilis Clin Infect Dis 2007; 44: S130-S146
5. Wasserheit J 1992 Epidemiological synergy. Interrelationships between human immunodeficiency virus and other sexually transmitted diseases Sex Transm Dis 1992; 19: 61-77
6. WHO Guidelines for the management of sexually transmitted infections 2003 WHO, Geneva

Online available :http//www.who.int/reproductive-health/publications/rhr_01_10_mngt_stis/guidelines_mngt_stis.pdf

1. Zetele NM, Klausner JD Syphilis and HIV infection: an update Clin Infect Dis 2007; 44: 1222-28

 

Herpes simplex

 

Epidemiologie

Infecţia cu HSV este o infecţie ce durează toată viaţa, practic incurabilă şi contagioasă pentru partenerii sexuali toată viaţa. Herpesul genital, care poate fi produs de ambele virusuri HSV 1 şi 2, ca şi alte infecţii genitale manifestate cu ulceraţii, reprezintă un factor de risc pentru dobândirea infecţiei cu HIV nu numai printr-un factor mecanic, reprezentat de ulceraţie, ci şi prin recrutarea la nivel genital al unui număr crescut de limfocite CD4. Seroprevalenţa infecţiei cu HSV variază între 25% în populaţia generală în SUA şi unele ţări din Europa Occidentală şi 50-70% în Africa Subsahariană, putând ajunge la 90% în anumite grupuri cu risc, ca prostituate, homosexuali în Africa sau Asia de Sud-Est, în timp ce în America de Sud 60% dintre bărbaţii fără infecţie HIV sunt pozitivi pentru HSV2. Seroprevalenţa infecţiei cu HSV 1 variază de la peste 50% la 100% în ţările în curs de dezvoltare, dar frecvenţa infecţiilor genitale cu HSV1 nu este cunoscută, deoarece serologia nu dă informaţii despre localizarea infecţiei cu HSV 1. Cei mai mulţi indivizi infectaţi cu HSV nu sunt conştienţi de prezenţa acestei infecţii, numai 9% din populaţia generală şi 34% din femeile paciente ale unei clinici de BTS cunosc existenţa acestei infecţii. Riscul de dobândire al acestei infecţii este mai mare pentru femei faţă de bărbaţi.

 

Clinic

Există 3 tipuri de herpes genital: primar, nonprimar-primul episod şi recurent. Infecţia primară se defineşte ca prezenţa HSV (oricare tip) la nivelul tractului genital al unui individ seronegativ pentru HSV 1,2.

Primul episod, nonprimar este definit prin prezenţa HSV 2 în tractul genital al unui individ care are numai anticorpi împotriva HSV1, sau mai rar însă, prezenţa HSV1 la un individ care are numai anticorpi HSV2.

Infecţia recurentă este definită prin prezenţa oricăruia din tipurile de HSV la nivelul tractului genital al unui individ care are anticorpi corespunzând tipului de HSV identificat genital. Prezenţa anticorpilor anti HSV 1 nu reduce riscul de infecţie cu HSV2, dar reduce probabilitatea infecţiei simptomatice cu HSV2.

Infecţia primară cu HSV este caracterizată prin leziuni bilaterale veziculoase sau pustuloase care pot conflua în arii întinse care persistă 4-15 zile şi apoi formează cruste.

Vindecarea completă a leziunilor durează în medie 16,5 zile la bărbaţi şi 19,5 zile la femei. Simptomele locale includ prurit, durere, disurie, adenopatie inghinală sensibilă şi secreţie uretrală sau vaginală. Cervicita în cursul infecţiei primare apare la 70-90% dintre femei. Simptomatologia sistemică include febră, alterarea stării generale, mialgii, cefalee, rareori meningită aseptică şi/sau infecţie herpetică diseminată. Simptomatologia herpesului recurent este precedată de prodroame constând în senzaţie de usturime, arsură, mâncărime sau chiar durere. Leziunile din timpul recurenţelor sunt de obicei unilaterale şi mai puţin extinse decât cele din timpul infecţiei primare, cu durată de 4-5 zile. Aproape toate persoanele cu infecţie simptomatică cu HSV 2 experimentează recurenţe simptomatice. Mediana numărului de recurenţe în primul an de infecţie este 5 la bărbaţi şi 4 la femei, iar mediana recurenţelor scade cu un episod pe an. Există de asemenea prezentare „atipică” de herpes genital în care veziculele şi ulceraţiile lipsesc, leziunile fiind de tip fisuri, furuncule, eritem sau durere. În aceste cazuri leziunile pot fi greşit atribuite unor alte infecţii (ex Candida), traumatismelor, înţepăturilor de insectă, reacţiilor alergice, „iritaţiilor” sau chiar leziunile pot să apară în alte zone decât zona genitală (ex degete). Diagnosticul clinic nu este nici sensibil nici specific este important diagnosticul de laborator. Cu toate acestea, când simptomatologia este sugestivă se recomandă iniţierea tratamentului în aşteptarea rezultatelor de laborator. Identificarea antigenului viral cu anticorpi fluorescenţi este o metodă sensibilă şi specifică, efectuată pe o picătură prelevată din veziculă sau de la baza ulceraţiei. Cultura virală are o sensibilitate care scade rapid în câteva zile de la debut. PCR este de 4 ori mai sensibil decât cultura şi a devenit larg utilizat şi mai puţin costisitor. Testul Tzanck pentru evidenţierea modificărilor citopatice asociate infecţiei herpetice nu este nici sensibil nici specific. Anticorpii apar la câteva săptămâni după infecţie şi persistă indefinit, fiind utili pentru confirmarea diagnosticului. Pacienţii cu infecţii herpetice nou diagnosticate trebuie testaţi şi pentru alte boli transmise sexual, inclusiv infecţia HIV.

Tratament şi profilaxie

Toţi pacienţii cu un prim episod de herpes genital trebuie trataţi cu antivirale orale pentru a reduce riscul răspândirii locale severe şi a manifestărilor sistemice. Tratamentul antiviral episodic scurtează durata simptomelor, în timp ce terapia supresivă poate reduce rata recurenţelor cu 70-80% la pacienţii cu recurenţe frecvente. Profilaxia infecţiei genitale cu HSV face apel la mijloacele de profilaxie discutate în primul subcapitol, utilizarea prezervativului reducând cu aproximativ 50% transmiterea virusului.

Primul episod

   Aciclovir 400mgx3/zi (200mgx5/zi) 7-10 zile

   Famciclovir 250mgx3/zi 7-10 zile

Valaciclovir 1gx2/zi 7-10 zile

Infecţia severă necesită tratament parenteral

   Aciclovir 5-10mg/Kgc x3/zi 2-7 zile apoi tratament oral 10 zile

Herpes recurent episodic

   Aciclovir 400mgx3/zi, 5 zile sau 800mgx2, 5 zile sau 800mg x3, 2 zile

   Famciclovir 125 mgx2/zi, 5 zile sau 1gx2/zi, 1 zi

Valaciclovir 500mgx2/zi, 3 zile sau 1g/zi, 5 zile

Terapie supresivă

   Aciclovir 400mgx2/zi

   Famciclovir 250mgx2/zi

   Valaciclovir 500mg (sub 10 episoade/an) sau 1000mg (peste 10 episoade/an)

Pacienţilor cu infecţie cu HSV trebuie să li se spună că pot transmite virusul chiar şi în absenţa recurenţelor simptomatice.

 

Şancrul moale

Etiologie

Boală infecţioasă bacteriană, sexual transmisibilă produsă de Haemophilus ducreyi, un bacil gram negativ, ce pare mai apropiat de Actinobacillus decât de Haemophilus, o bacterie cu creştere dificilă, greu de izolat.

Epidemiologie

Infecţia are prevalenţă crescută la clase socio-economice defavorizate, fiind asociată cu

prostituţie, consum de droguri şi infecţie HIV, prevalenţa sa fiind în scădere în ultimele decade.

Nu este clar dacă există purtători asimptomatici de H. ducreyi.

Distribuţia geografică

Infecţia este răspândită în majoritatea regiunilor globului, mai frecvent în zonele tropicale şi subtropicale. În Botswana proporţia acestei infecţii în rândul infecţiilor genitale manifestate cu uceraţii a scăzut de la 25% în 1993 la sub 1% în 2002. În ţările dezvoltate infecţia este foarte rară. În SUA au fost raportate 218 cazuri în perioada 2000-2003. Are incidenţă mai mare la bărbaţi decât la femei şi constituie un factor de risc pentru transmiterea HIV. Are o frecvenţă de 10 ori mai mică decât sifilisul.

Simptomatologie, diagnostic

Simptomele apar la 3-5 zile după expunere, dar incubaţia poate fi până la 2 săptămâni. Există 2 elemente majore care alcătuiesc tabloul clinic:

1. ulceraţia (şancrul): debutează ca o papulă înconjurată de eritem, care după 24- 48h devine pustuloasă, apoi ulcerează într-un interval de până la 2 săptămâni. Ulceraţiile pot fi unice sau multiple, cu diametru 1-2cm. Şancrul constituit este rotund-ovalar, acoperit de un exsudat galben-gri, sângerează uşor la manipulare, este dureros şi nu are baza indurată. Se localizează la bărbaţi pe gland, fren, prepuţ, cu un posibil edem al acestuia, iar la femei la nivelul vulvei, labia mică, vestibul.
2. adenopatie inghinală inflamatorie, dureroasă, ce apare la 50% din pacienţi la o perioadă de aproximativ 1-2 săptămâni după şancru. Este mai rară la femei, de obicei unilaterală, devine fluctuentă şi evoluează spre abcedare şi eliminare de material purulent gros şi ulterior, formare de cicatrici fibroase

Leziunile ulcerative pot dura câteva săptămâni în absenţa tratamentului, iar durata adenopatiei este de 1-3 luni.

Investigaţii de laborator

Diagnosticul poate fi delicat. Frotiul cu coloraţie Gram sau Giemsa are sensibilitate variabilă (între 10-90%). Nu se recomandă să fie realizat din ulceraţie, pentru că flora microbiană locală asemănătoare cu H. ducreyi face ca interpretarea să fie dificilă. Frotiul se face din aspiratul ganglionar obţinut prin puncţie–biopsie. Agentul patogen apare dispus în lanţuri paralele formate din 2-3 organisme (aspect de „şină de tren”). Culturile pe medii speciale sunt dificile, iar sensibilitatea lor este de sub 75%. Folosirea simultană a 2 medii diferite creşte sensibilitatea culturilor. Serologia nu poate distinge între infecţii actuale sau trecute iar PCR în cadrul unor teste multiplex (incluzând şi sifilis şi HSV) nu este larg disponibil.

Profilaxie, tratament

Ciprofloxacin 500mg, de 2 ori /zi, 3 zile

Eritromicină 500mg de 4 ori pe zi, 7 zile

Azitromicină 1 gram doză unică

Ceftriaxona 250mg IM doză unică.

A fost documentată rezistenţa la penicilină şi la tetraciclină.

 

Limfogranulomatoza veneriană (LGV)

Epidemiologie, epidemiologie, patogenie

Este o boală sistemică, cronică, transmisă sexual, care este endemică în unele ţări din Africa, Asia de Sud-Est, America de Sud şi Caraibe. Afectează indivizi cu status socioeconomic precar şi cu parteneri sexuali multipli. Deşi apare rareori în America de Nord, Europa şi Australia, au fost raportate câteva epidemii recente de proctită la homosexuali masculini din Olanda şi alte oraşe europene.

Este cauzată de Chlamydia trachomatis L1, L2 şi L3. Comparativ cu alte tulpini de Chlamydia trachomatis aceste serovariante cresc rapid şi au efect citolitic în culturi celulare. După infecţie apare atât imunitate umorală, cât şi celulară, dar niciuna nu conferă protecţie. Hipersensibilitatea întârziată este considerată responsabilă pentru manifestările cronice, limfadenopatia recurentă şi obstrucţia limfatică ce reprezintă martorul infecţiei netratate.

Simptomatologie, diagnostic

LGV are atât manifestări acute cât şi cronice. La o săptămână până la câteva luni după expunerea iniţială apar mici vezicule sau papule pe mucoasa genitală. Acestea se pot întinde şi afecta plicile şi anusul şi se pot transforma în leziuni ulcerative similare cu cele produse de sifilis, şancru moale sau HSV. Deşi pe măsură ce infecţia progresează disconfortul creşte, ulceraţiile nu sunt de obicei dureroase. În cadrul infecţiei primare poate apărea uretrită sau cervicită, ca şi în infecţia cu alte serovariante de Chlamydia trachomatis. Răspândirea sistemică a bacteriei duce la apariţia unei limfadenopatii regionale eritematoase, dureroasă şi fluctuentă, care poate fi asociată cu febră şi alte simptome sistemice care pot dura 2-4 săptămâni. La homosexualii masculini sau la femei infecţia poate îmbrăca aspect de proctocolită, simptomele incluzând febră, durere rectală, tenesme, secreţii rectale şi sângerări. De cele mai multe ori infecţia trece spontan, cu toate acestea unii pacienţi netrataţi dezvoltă o infecţie cronică, care se manifestă cu indurarea ganglionilor, ulcere genitale cronice, abcese, stricturi rectale. Rareori poate apărea carcinom celular scuamos sau obstrucţie limfatică cu elefantiazis la nivelul organelor genitale sau membrelor inferioare.

Serologia pentru Chlamydia trachomatis este utilă în diagnostic, dar diagnosticul sigur se pune pe PCR din urină, puroi, secreţie rectală. Deoarece această tehnică nu este disponibilă, diagnosticul este de obicei clinic , după excluderea altor cauze de adenopatie inghinală.

Tratament

Se utilizează de obicei doxiciclina 100mgx2/zi timp de 3 săptămâni. Alternativele includ eritromicină 500mgx4/zi timp de 3 săptămâni sau azitromicină o dată pe săptămână 3 săptămâni. Ulceraţiile ar trebui să înceapă să se vindece într-o săptămână de la iniţierea tratamentului şi să fie vindecate în 3-5 săptămâni. Partenerii sexuali ar trebui urmăriţi şi testaţi pentru uretrită şi cervicită timp de 30 zile, cu tratament adecvat dacă este cazul.

 

Granulomul inghinal

Etiologie, epidemiologie, patogenie

Granulomul inghinal este cunoscut şi sub numele de donovanoză, o infecţie rară diagnosticată mai ales pe subcontinentul Indian, Papua Noua Guinee şi în zone izolate din Australia, Africa de Sud, Brazilia şi unele părţi din Caraibe.

Calymmatobacterium granulomatis, cauza acestei infecţii este un bacil gram negativ intracelular. Evoluţia şi aspectul histologic sugerează că manifestările clinice sunt datorate unui răspuns imun mediat celular.

Simptomatologie, diagnostic

Incubaţia este de 2 săptămâni - 3 luni. În regiunea inghinală se dezvoltă una sau mai multe leziuni de tip papulă sau nodul care ulcerează, sunt nedureroase. Masele inghinale sunt mai frecvent datorate extensiei ţesutului inflamator decât limfadenopatiei.. Tipic leziunile apar vascularizate, cu ţesut de granulaţie hipertrofic, la nivelul căruia se evidenţiază dintr-o piesă de biopsie colorată Giemsa sau Wright celule monunucleare mari cu incluzii intracelulare (corpi Donovan).

Tratament

Tratamentul trebuie administrat până la epitelizare completă, minimum trei săptămâni

Sunt propuse mai multe scheme terapeutice:

Doxiciclină 100 mg p.o de 2 ori/zi

Trimetoprim (80mg) /sulfametoxazol (400mg), 2 tablete de 2 ori pe zi.

Alternative: ciprofloxacin, azitromicină, eritromicină.

 

Bibliografie

1. Ashley RI, Wald A Genital herpes: review of the epidemic and potential use of type-specific serology. Clin Microbiol Rev 1999; 12: 1-8
2. Centers for Disease Control and Prevention Lymphogranuloma venerum among men who have sex with men: Netherlands MMWR 2003-2004; 53: 985-88
3. Centers for Disease Control and Prevention Sexually Transmitted Diseases Treatment Guidelines. MMWR 2002; 51 (RR-6)
4. Corey L Wald A, Patel R et al Once-daily valacyclovir to reduce the risk of transmission of genital herpes. N Engl J Med 2004; 350: 11-20

5. Corey L Wald A, Celum CI et al The effects of herpes simplex virus.2 on HIV-1 acquisition and transmission: a review of two overlapping epidemics. J Acquir Immune Defic Syndr 2004; 35: 435-445
6. Holmes KK Sexually transmitted diseses 3rd edn McGraw Hill, New York, 1998
7. Lewis DA Chancroid clinical manifestations, diagnosis and management, Sex Transmit Infect 2003; 79: 68-71
8. O’Farrel N Donovanosis Sex Transmit Infect 2002; 78: 452-7
9. Paz-Bailey G, Rahman M, Chen C et al Changes in the etiology of sexually treansmitted diseases in Botswana between 1993 and 2002: implications for clinical management of genital ulcer disease. Clin Infect Dis 2005; 41: 1304-1312
10. Steen R Eradicating chancroid. Bull World Health Organ 2001; 79: 818-26
11. Wald A, Langenberg AG, Krantz E et al The relationship between condom use and herpes simplex virus acquisition. Ann Intern Med 2005; 143: 707-13

 

Infecţia cu HIV

 

Infecţiile transmise sexual sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri, ele reprezentând o problemă de sănătate publică, ce a fost complicată de apariţia în jurul anilor 1980 de infecţia cu HIV

Distribuţia geografică

Infecţia apare în întreaga lume (pandemie universală), dar sistemele de supraveghere epidemiologică lipsesc în multe ţări, aşa încât numărul de cazuri declarate este în mod cert mai mic decât cel real, mai ales în ţările în curs de dezvoltare.

La sfîrşitul anului 2007 peste 33 milioane de oameni trăiau infectaţi cu HIV. Deşi Africa Subsahariană rămâne cea mai afectată regiune, după 2001 în Europa de Est şi în Asia s-a înregistrat o creştere considerabilă a numărului de cazuri de infecţie. Diferenţele geografice în prevalenţa infecţiei HIV sunt reprezentate în figura 4.10.

Riscul pentru călătorul internaţional este în general mic. Deoarece infecţia este răspândită în întreaga lume riscul dobândirii acesteia este dependent mai puţin de distribuţia geografică a infecţiei, dar mai ales de comportamentul sexual şi faţă de droguri al călătorului. Pe de altă parte, în cazul în care sunt necesare transfuzii există riscul ca sângele să nu fie adecvat controlat în ţările în curs de dezvoltare.

Transmiterea

Transmiterea virusului se realizează sexual, parenteral (ace), prin intermediul sângelui şi produselor de sânge, prin transplant de organe sau ţesuturi, însămânţare artificială şi în cursul sarcinii şi naşterii (perinatal).

Nu există dovezi că infecţia cu HIV ar putea fi transmisă prin intermediul insectelor sau artropodelor.

Unele ţări solicită pentru călătorii care urmează să petreacă un timp îndelungat pe teritoriul respectivei ţări (deplasare pentru a lucra sau la studii) efectuarea testului HIV, interzicând accesul celor infectaţi. Această informaţie este disponibilă la consulatul ţării respective. Poziţia OMS faţă de această restricţie este că nu există o justificare referitoare la sănătatea publică pentru această discriminare, bazată pe statusul serologic faţă de infecţia cu HIV.

Diagnosticul

Se face prin metode serologice. Testele pot să nu fie pozitive imediat după infecţie, timpul necesar formării anticorpilor fiind cunoscut ca „fereastră serologică” şi fiind variabil de la o persoană la alta. Cele mai multe persoane prezintă anticorpi detectabili în 2-8 săptămâni de la infecţie (media fiind 25 zile). Nouăzeci la sută din persoanele infectate vor produce anticorpi în primele 3 luni după infecţie şi numai rareori sunt necesare 6 luni până la apariţia acestora. De aceea testul trebuie repetat la peste 3 luni de la posibila infecţie.

Este posibilă detectarea virusului prin teste de biologie moleculară (PCR), acestea fiind pozitive în 9-11 zile de la infecţie.

Tratament

Tratamentul specific antiretroviral, deşi nu poate elimina virusul din organism poate întârzia apariţia SIDA, asociată cu afectarea severă a sistemului imun şi infecţii sau patologii tumorale responsabile de deces.

Măsuri preventive pentru călător

Nu există nici un vaccin care să protejeze de această infecţie.

Călătorii trebuie informaţi că există riscul contractării infecţiei dacă:

• Au contacte sexuale (hetero sau homosexuale) cu o persoană infectată. In acest sens trebuie evitate contactele sexuale cu persoane ce folosesc droguri, care au parteneri sexuali multipli. Trebuie semnalat că în ţări cu prevalenţă mare a infecţiei HIV chiar indivizi din populaţia generală, fără factori de risc, pot fi infectaţi. Folosirea corectă a prezervativelor previne transmiterea infecţiei cu HIV. Spermicidele şi alte metode contraceptive nu protejează împotriva infecţiei cu HIV.
• Folosesc sau autorizează folosirea asupra lor a seringilor nesterilizate, potenţial contaminate, ace pentru piercing, acupunctură, droguri, injecţii de orice fel, proceduri medicale sau stomatologice, tatuaje. Călătorii cu diabet, hemofilie sau necesitând injecţii frecvente trebuie informaţi asupra necesităţii de a-şi lua cu sine cantităţi suficiente de seringi sterile.
• Primesc sânge infectat sau alţi derivaţi de sânge. Pentru a reduce riscul dobândirii acestei infecţii călătorul trebuie să:
• In SUA, Australia, Canada, Japonia şi Europa de Vest riscul transmiterii prin transfuzii a fost eliminat.

• Evite contactul sexual cu persoane infectate, cu risc de a fi infectate, sau al căror status serologic faţă de infecţia HIV nu este cunoscut.
• Folosească în mod corect prezervative. Alte metode contraceptive (incluzând spermicidele) nu sunt eficiente în prevenirea transmiterii virusului, iar nonoxynol-9 poate creşte chiar riscul de transmitere a virusului.
• Evite utilizarea drogurilor intravenoase. De asemenea trebuie evitată medicaţia administrată din flacoane multidoze, care pot deveni contaminate în cursul administrării.
• Evite folosirea acelor sau ale altor dispozitive utilizate pentru a perfora pielea. Călătorii diabetici, hemofilici, sau cu alte boli are fac necesare tratamentele parenterale repetate trebuie să aibă asupra lor un număr suficient de mare de ace şi seringi
• Evite orice transfuzie sau administrare de derivate de sânge. Persoanele care în cursul călătoriilor pot fi expuse virusului HIV trebuie să aibă acces la echipament de protecţie adecvat (mănuşi, măşti, halate). Ei trebuie totodată instruiţi privind principiile profilaxiei postexpunere şi eventual să aibă medicaţie antiretrovirală. În concluzie consilierea călătorului în scopul prevenirii BTS trebuie să includă:
  
  
  Profilaxia postexpunere

1. Discuţia despre posibilitatea sexului ocazional în timpul călătoriei în străinătate
2. Sublinierea importanţei alegerii cu atenţie a partenerului
3. Descurajarea participării la activităţi sexuale în care sunt exploatate persoane
4. Necesitatea includerii în trusa de călătorie a unor prezervative de calitate
5. Prevenirea privind efectele alcoolului sau ale altor substanţe asupra comportamentului
6. Posibilitatea prevenirii prin vaccinare a hepatitei B
7. Necesitatea consultării medicului personal sau cel care a realizat consultaţia înainte de călătorie la întoarcerea din călătorie, dacă a existat expunere neprotejată.