Oreion

Informatii despre boala

Etiologie

Virusul urlian are genom ARN şi face parte din familia Paramixoviridae.

Epidemiologie

Omul reprezintă singurul rezervor natural cunoscut.

Calea de transmitere este aerogenă, prin contact direct (inhalarea picăturilor Flugge) sau, mai rar, indirect, prin inhalarea secreţiilor infectate, care contaminează diverse obiecte. O treime din cazuri au o evoluţie subclinică, ceea ce contribuie la diseminarea infecţiei.

Distribuţia geografică

Infecţia cu virus urlian este în continuare endemică în multe ţări ale lumii, întrucât vaccinarea este folosită în numai 57% din statele membre ale OMS.

Incidenţa maximă şi epidemii se înregistrează în zonele temperate la sfârşitul iernii şi începutul primăverii.

 

Riscul pentru călător

Receptivitatea este generală.

Sursa este reprezentată de omul bolnav sau cu infecţie subclinică.

Pentru călătorii internaţionali, riscul de expunere la virusul urlian este mare în cele mai multe părţi ale lumii, de aceea statusul lor imun faţă de oreion este foarte important iar dovada imunităţii include cel puţin unul din următoarele criterii:

  • Documente care atestă administrarea a 2 doze de vaccin, cu un interval de cel puţin 28 zile între ele
  • Dovada de laborator a imunităţii
  • Oreion în antecedente, diagnosticat de către un clinician

 

Simptomatologie, diagnostic

Perioada de incubaţie este de 14-21 zile.

Contagiozitatea se întinde din a 6-a zi înainte până în a 8-a zi după apariţia manifestărilor clinice.

Debutul bolii este în general nespecific, cu febra, cefalee, mialgii, stare generală modificată. Caracteristică este apariţia parotiditei, uni- sau bilaterală. Infecţia este frecvent autolimitată, totuşi uneori (mai ales la adulţi) pot apărea complicaţii (considerate de unii autori ca fiind de fapt alte determinări ale virusului urlian): orhita, ooforita, mastita, pancreatita, meningita, encefalita, pierderea auzului.

Diagnosticul este de obicei clinic şi se bazează pe prezenţa parotiditei şi a semnelor asociate. Criteriile de laborator includ:

  • Teste serologice pentru detectia IgM sau a creşterii în dinamică a titrului anticorpilor specifici de tip IgG
  • Identificarea ARN-ului viral prin RT-PCR (din secreţii nazofaringiene)

 

Prevenirea oreionului

Nu există tratament etiologic.

Primul vaccin a fost introdus în SUA în anul 1967, iar până în anul 2005 rata afecțiunii a scăzut cu până la 99%, datorită vaccinării în doză dublă în rândul copiilor.

Vaccinul anti virus urlian conţine virus viu atenuat, este disponibil în forma monovalentă sau asociat  cu alte vaccinuri (rujeolă, rubeolă-ROR sau rujeolă, rubeolă varicelă-RORV). Vaccinul oferă o rată a prevenţiei crescută, totuşi nu 100%. O doza de vaccin are o eficienţă de 80-85% în prevenirea oreionului iar 2 doze au o eficienţă de 90%.

Se recomandă administrarea vaccinului la următoarele categorii de persoane:

  1. Copii: de rutină, două doze, prima la 12-15 luni de viață și a doua între 4-6 ani (cea de-a doua doză se poate administra la minimum 28 de zile după prima);
  2. Studenții din instituții educaționale postliceale care nu au evidență de protecție imunologică* dobândită necesită 2 doze de vaccin, la un interval de 28 de zile;
  3. Călătorii internaționali care nu au evidență de protecție imunologică+ dobândită necesită 2 doze de vaccin, la un interval de 28 de zile;
  4. Personalul din sănătate fără evidență de protecție imunologică*;

* evidența de protecție imunologică = documentarea vaccinării prin 2 doze la interval de cel puțin 28 de zile sau dovada statusului imunologic sau documentarea medicală a diagnosticului;

 

Nu s-a demonstrat că vaccinul ar fi eficient în prevenţia bolii dacă se administrează post expunere, dar în acest caz se poate administra pentru a proteja faţă de o infecţie ulterioară.

Nu se recomandă administrarea de imunoglobuline în caz de expunere, întrucât nu li s-a dovedit eficienţa.