Informatii despre boala

Etiologie

Difteria este o boală acută bacteriană produsă de tulpini toxigene de Corynebacterium diphtheriae. Există 4 tipuri: gravis, mitis, intermedius şi belfanti. Tulpinile de C. ulcerans, contactate de la animale, sunt capabile să producă toxină, dar și o boală asemănătoare difteriei, neexistând transmitere interumană.

Epidemiologie

Boala afectează mucoasele tractului respirator, pielea în mod ocazional (difterie cutanată) şi rareori alte mucoase (oculară, vaginală). Difteria poate fi fatală, mai ales prin afectarea miocardului de către toxina tetanică. Difteria cutanată se întâlneşte în ţările tropicale. Singurul rezervor de infecţie este omul. Difteria se transmite pe cale respiratorie directă (prin tuse sau strănut) și cutanată (prin contact direct cu leziuni tegumentare ale bolnavului sau haine/diverse obiecte care poartă bacteria).

Distribuţia geografică

Difteria este rară şi apare sub forma cazurilor de import, după călătorii în zone în care acoperirea vaccinală este insuficientă. În anii 1990 în Rusia şi alte ţări ale foste Uniuni Sovietice au apărut epidemii de difterie. Ţările cu endemie de difterie sunt cuprinse în următorul tabel.

Riscul pentru călător

Călătorii în zone endemice sunt expuşi riscului dacă sunt inadecvat imunizaţi, deşi imunizarea nu previne colonizarea şi nici portajul de C. diphtheriae.

Simptomatologie, diagnostic

• Incubaţia este de 2-5 zile (variind între 1 şi 10 zile), debutul simptomelor fiind treptat, cu modificarea stării generale, disfagie, inapetenţă, şi febră moderată. Dacă este afectat laringele există răguşeală. În 2-3 zile se formează membrane pe amigdale, şi/sau faringe. Aceste membrane sunt aderente, iar la încercarea de desprindere sângerează cu uşurinţă. În cazurile severe formarea membranelor poate produce obstrucţie respiratorie şi există adenopatie cervicală importantă. Toxina difterică este responsabilă de o serie de complicaţii sistemice ce includ miocardita şi neuropatii.
• Difteria cutanată şi cea nazală sunt mai rar responsabile de toxicitate sistemică.
• Mortalitatea în difterie este de 5-10%, dar cu rate mai mari ( de până la 20 %) în cazul copiilor sub 5 ani sau al adulților de peste 40 de ani;

Diagnosticul este de obicei, iniţial, prezumtiv, bazat pe manifestările clinice, dar diagnosticul de certitudine presupune identificarea C. diphtheriae şi confirmarea producerii de toxină prin testul Elek.

Vaccinarea

Măsurile de profilaxie prin vaccinare reprezintă cel mai important mijloc de a reduce incidența bolii, aspect epidemiologic reflectat de datele din literatură, astfel: în SUA, în anul 1921, au fost înregistrate 206.000 cazuri, din care 15.520 de decese, iar după introducerea vaccinului, în anul 1920, s-a înregistrat o scădere semnificativă a numărului de cazuri de difterie, ajungându-se, între 2014-2015, la doar 2 cazuri raportate pe teritoriul SUA.

Profilaxie

• Imunizarea copiilor sub 7 ani se realizează cu toxoid tetanic în combinaţie cu toxoid difteric şi pertussis acelular (DTaP) sau pertussis celular (DTwP) şi constă în 5 doze de vaccin, primele trei fiind administrate la 2, 4 şi 6 luni de viaţă, a 5-a doză la 15-18 luni şi a 5-a doză la 4-6 ani. Dacă a 4-a doză de vaccin a fost administrată după 4 ani nu mai este necesară a 5-a doză. Pentru o protecţie împotriva tetanosului sunt necesare cel puţin 3 doze.
• Dacă se doreşte o imunizare rapidă se poate începe imunizarea la 6 săptămâni, a 2-a şi a 3-a doză se administrează la 4 săptămâni interval, iar a 4-a doză nu poate fi administrată înainte de 1 an la minimum 6 luni de a 3-a doză. În acest caz a 5-a doză nu va fi administrată înainte de vârsta de 4 ani.
• Dacă s-a întîrziat administrarea unei doze nu este necesară reluarea întregii scheme de vaccinare.
• La copii care au contraindicaţie la pertussis se va folosi vaccinul bivalent DT.
• Imunizarea între 7 şi 10 ani presupune administrarea vaccinului cu doză redusă de toxoid difteric (Td), fără componentă pertussis.
• Imunizarea la adolescenţi şi adulţi presupune administrarea unui vaccin cu toxoid tetanic şi doze reduse de toxoid difteric şi pertussis acelular (Tdap).
• Există două forme ale acestui vaccin, BOOSTRIX (GlaxoSmithKline) şi ADACEL (Sanofi Pasteur) aprobate pentru persoane în vârstă de 10-64 şi respectiv 11-64 ani.
• Adolescenţii care au primit shema completă de vaccinare DT, DTaP sau DTwP trebuie să primească o singură doză de TdaP în loc de Td.
• Adulţii pînă la 64 ani trebuie să primească o singură doză de TdaP dacă doza de vaccin conţinând toxoid tetanic a fost administrată cu mai mult de 10 ani anterior.

Peste 65 ani se va utiliza Td. La adulţii sau adolescenţii care n-au fost niciodată imunizaţi vaccinarea constă în trei administrări. Prima doză poate fi TdaP apoi Td la 4-8 săptămâni sau două doze de TdaP/Td la cel puţin 4 săptămâni. A treia doză se administrează la 6-12 luni interval de la a 2-a administrare. Două doze pot asigura un oarecare nivel de protecţie, dar o singură doză este insuficientă.